In secolul vitezei, toti suntem parca "programati" sa facem tot ce ne sta in putiinta pt a avea cati mai multi bani. Astfel prinsi in plasele "sclaviei monetare", uitam de noi si de cei din jur, ne pierdem tot timpul la servici, asta pt cine are un loc de munca, iar cei care nu-l au se pierd in cautarea acestuia.
Oare ce este mai de pret? Implinirea sufleteasca sau buna-starea materiala? Firesc ca multi am raspunde ca nu poti sa traiesti fara putina buna-stare materiala.
Dar, sa stam stramb si sa judecam drept, ce ai alege intre o viata in comuniune, linistita, in care sa simti bucuria de a trai, sa fii impacat cu constiinta ta, iar costul acestui stil de viata sa fie acela de nu a dispune de sume mari de bani. Realistic vorbind sunt multe familiile in care venitul este mic, dar dorinta de a avea cat mai mult, ii face sa ramana blocati doar la lucrurile lumesti. Un alt gen de viata este cel in care alergi ca nebunul dupa bani, muncesti zi-noapte, uiti cum e sa te relaxezi, vii acasa obosit de la lucru si nu mai ai timp de nimic, dar la acestea ai beneficiul ca ai bani, iti cumperi ce vrei, chiar daca nu te poti bucura indeajuns de ele pt ca timpul ti-e limitat.
In general, la noi cel putin, muncesti mult pe bani putini, adica din ambele stiluri de viata s-a imprumutat ce e mai rau. Muncim ca boii pe bani putini si speram la o viata mai buna.Ne uitam in ograda vecinului si vedem ca el are ceva si noi nu avem, iar invidia incepe sa incolteasca. Dar daca e invers? Avem noi ceva si el n-are?Ce facem? Aici sunt 2 tabere, pe unii din pur egoism nu-i intereseaza ("De ce sa-i dau eu, ce sa-i fac eu daca el nu are), iar altii din ceea ce au dau celor care au nevoie, si atunci simt cum sufletul li se umple de bucurie si cum se imbogatesc spiritual, desi material au mai putin.
Insa din ce in mai mult se observa o "robotizare" a oamenilor, alergand dupa bani uitam de una dintre poruncile Domnului: << un carturar L-a întrebat pe Domnul: ,,Care poruncă este întâia dintre toate? Domnul a răspuns: ,,Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta: aceasta este întâia poruncă. Ce-a de-a doua este asemenea ei: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă”.>>(citat: http://cristianstavriu.wordpress.com/2010/03/18/sa-iubesti-pe-aproapele-tau-ca-pe-tine-insuti-sfteofan/).
Aproapele tau nu inseamna doar familia si cunoscutii, aproapele inseamna toti ceilalti de langa noi, caci toti suntem facuti de acelai Dumnezeu (avem acelasi Tata), deci in loc sa lasam egoismul si invidia sa puna stapanire asupra noastra, de ce sa nu incercam sa lasam partea buna din noi sa iasa la suprafata si sa ne indrume in viata, de ce inainte de a vrea raul cuiva, nu ne punem noi in locul aceluia, iar daca el a gresit de ce sa nu-l iertam, poate si noi am gresit fata de altii si ei ne-au iertat. Cu siguranta ar fi o lume mai buna, iar pacea ar dainui asupra noastra.
Dar cine suntem noi sa speram la o viata mai buna, cand noi nu putem sa uitam greselie aproapelui, cand egoismul, invidia si razbunarea sunt ca stalpii in sufletul nostru si sunt greu de urnit?
Nu suntem decat niste oameni fara vointa si demni de mila...
